„Iancule, îți amintești?
Cum ne spuneam noi povești?
Când tu mă asculta-i tăcut
Eu îți povesteam mai mult
Când tu mă priveai bland
Și eu începeam să cânt.” – poezie proprie
A trecut mult timp, dragul meu Iancu, au trecut 2 ani de atunci, când tot ce aveam la Cluj, erai tu.
Am trecut prin multe dezamăgiri, am trecut prin multe și încă trec, nu ți le-am mai povestit toate în întregime dar astăzi vreau să îți mărturisesc că mi-ai lipsit.
Am citit multe cărți de atunci și am învățat multe lecții, lecții care mi-au fost destul pentru a mă depăși, de a-mi depăși condiția.
Zilele trec, zilele trec, oamenii se schimbă, unii acum cunosc fericirea, alții acum cunosc dezamăgirea, eu vreau să spun că le-am cunoscut pe toate, dar încă mai am loc de câteva.
După această introducere, ciudată, zic să trecem la articolul de astăzi.
Nu vorbesc despre o carte, nu vorbesc despre un produs sau despre profesie, nici nu vorbesc despre mine, vorbesc doar despre ideal.
Psihologia fiecăruia dintre noi este diferită și va fi întotdeauna diferită tocmai din prisma faptului că suntem diferiți. Dar în fond, ar avea rost să fim la fel?
Eu sunt de părere că, în dragoste această potrivire este unică, dar niciodată asemănătoare; în profesie de cele mai multe ori mulți dintre noi vrem sa fim originali; iar în timpul liber, mulți doresc să fie populari și iubiți de toată lumea.
Am început acest articol vorbind despre Iancu, pentru că o bună perioadă de timp veneam în parcul de lângă Catedrală pentru a-mi face ordine în gânduri, dar acea ordine înseamnă liniște, o liniște pe care am tot căutat-o dar nu a ajuns încă la mine..sau poate ajuns dar mi-am dat seama că, bucuria în toate nu stă în ceea ce îți dorești de cele mai multe ori, este în ceea ce ai, totul încadrat într-un singur cuvânt, Dumnezeu!
Am învățat că, bucuria în viață nu stă întotdeauna în ce ne dorim cu atâta ardoare, ci stă în ceea ce primim defapt, pentru că orice primim, primim pentru un scop, pentru a ne ajuta în viitor.
Și poate unii dintre noi, ne întrebăm, de ce primim doar supărare…. însuși supărarea ne pregătește pentru viitoarele obstacole, pentru viitoarele înfrangeri, înfrângeri care se vor transforma în bucurii.
„Stresul te ajută să învingi!”
Zilele trecute, eram la o ședință de departament, iar în cadrul acestei ședințe s-a vorbit despre încrederea în noi și încrederea sau cel puțin, în cazul meu, încrederea parțială, în oameni.
Eu am propus acest gând, iar mulți colegi, mirați m-au întrebat de ce, și unii dintre mă priveau mirați.
Da, pentru mine stresul a dus la bucurie, a dus la autodepășire, a dus la rezolvarea planurilor, a dus la rezolvarea responsabilităților.
Știu că poate părea ciudat și să fiu sinceră, chiar așa este, doar că pentru mine nu reprezintă un obstacol, ci un adevăr..
Am trăit multe și am vazut multe, prea multe ca să le relatez într-o ordine pentru că, asta ar însemna să fac un roman cu 6 volume sau chiar mai mult.
Dar am învățat o serie de lucruri pe care nu le-aș fi cunoscut dacă nu treceam prin ele:
– am învățat că oricât de mult ai suferi sau vei avea greutăți, Dumnezeu e acolo
– oricâte promisiuni nerespectate ai auzit, Dumnezeu e acolo.
Mie mi-a demonstrat de n ori, mereu, tot timpul și adevărat, Dumnezeu este universal indiferent de religie.
Fix la acest lucru am vrut să ajung, stând în fiecare seară de vorbă cu „Iancu al meu”, am învățat(după 2 ani de zilee, am supraviețuit), că fericirea, atât îm dragoste cât și în alte cele, vine încet, foarte încet, uneori ajungi să fii agitat tocmai din cauza că, ai impresia că nu mai vine…așa cum am fost și eu într-o perioadă;
– ai sute de persoane care te urmăresc și te apreciază, lucru care te menține pe poziție și îți dă încrederea necesară, dar, cu toate astea ai nevoie doar de unul singur(spun asta, pentru că acum 2 ani, mergeam foarte des la Catedrală și la al meu prieten, Iancu…reiau, și speram că lucrurile se vor așeza) și încep să se așeze, într-un mod destul de frumos.
Vorbind cu mama zilnic, câte 4-5h pe zi(și acum vorbesc la fel), uneori se întrecea pe ea, grav, și așa mergeam mai departe, pe toate planurile, dar la capitoul dragoste, un gând de al ei mi-a rămas adânc întipărit în minte(pe care nu îl spun fiindcă înseamnă o avere pentru mine!), dar care va lumina calea „fluturașilor” în stomac , gând care împreună cu ambiția mea, uneori prea muultă, mi-a dat răbdarea necesară.
Și pentru că am deviat destul de mult de la subiectul inițial, concluzia mea.. eu ca om, persoană, susțin că, Dumnezeu există, există peste tot, în toți și în toate, în fiecare fir de iarbă sau om… există și susțin asta, indiferent de câtă lume va contrazice acest lucru.
#Dallinfetiță #văîmbrățișează #petoooți ❤
Eboni Heliane 