Cunoști acel sentiment în care afli o veste neașteptată? Ei bine, astăzi nu am primit nicio veste neașteptată (le aștept și sper să fie pe măsura așteptărilor), dar am rămas profund impresionată de un lucru.
Sunt pieton momentan, (din cauză că iubita mea mașină e acasă în Moldova) și umblu destul de des cu autobuzul, oriunde am de rezolvat probleme, atât personale cât și profesio-muzicale. Astăzi, circulam cu autobuzul spre Mănăștur și, așteptând ca drumul să se tot micșoreze, mă foiesc grăbită (de parcă autobuzul va merge mai repede dacă mă precipit eu…) și puțin nerăbdătoare să ajung la destinație.
Inițial îmi doream să stau liniștită într-un colț și să aștept clipa când am să cobor și cum eram nerăbdătoare, ajung în spatele unui bătrânel stând pe scaun. Mi-am zis, oare ce facea bătrănelul care stătea mai tot timpul cu capul plecat, singurele dă-ți fiind acelea în care și-l ridica să observe unde se află.
Mă apropii curioasă și observ că bătranelul meu, citea, citea o carte, nu în format electronic ci, citea o carte vie…
Vrând să aflu titlul cărții cu coperțile îngălbenite, mă uit mai atent și observ că, citește o carte de „Reflexologie”. Primul gând a fost că acesta citește un roman, nicidecum o carte de medicină (Reflexologia reprezintă o practică a medicinei care constă în stimularea folosind un masaj special menit să relaxeze).
În cele din urmă se ridică și curioasă îl privesc atentă să văd cum arată. La prima vedere pare un bătrânel obișnuit dar observând mai în amănunt, observ o privire blândă de profesor(e de biologie, zic). Însă nu am aflat ce materie predă(dacă predă) dar am rămas profund impresionată și bucuroasă în același timp că, „biblioteca mea vie”, rezistă până la capăt și atrage tot mai mulți pretendenți.
Bătrânelul mă privește nedumerit și înclină puțin capul salutându-mă mai ales că și eu la rândul meu aveam în mână o carte ( nu de medicină specială, de teologie mai exact). Înclin capul la rândul meu, urmărindu-l zâmbind cum coboară.
Din ziua aceea am învățat o lecție importantă și anume că, oamenii care au același interes se atrag și îmi doresc ca în drumurile mele să mai observ persoane care decid să citească, în loc să privească ecranul telefonului.
Ideea titlului, face referire la o viață aparent obișnuită, dar care are în interiorul ei, însăși esența.
Când am venit pentru prima dată în Cluj, eram puțin speriată de orașul „ăsta colosal”, eu venind dintr-un orășel de provincie, și stând împreună cu mama mea pe o bancă în Piața Avram Iancu, (lângă Catedrala mea iubită unde merg aproape zilnic să dau slavă Tatălui meu), observ un porumbel împăunat tot, uitându-se țintă către o porumbiță care, tot se plimba pe lângă el dar nu îl băga în seamă. Porumbelul meu, aparent, tot încerca să-i atragă atenția porumbiței dar mai mereu aceasta fugea de el, lăsându-l singur, dar întorcându-se în preajma lui doar ca să-l ispitească (oare unde am mai văzut asta?!?).
Pe atunci scriam poezii (am vreo 45 de poezii la activ „bilanțier”) și, cu ajutorul porumbelului meu, care avea gușa violetă, am creat poezia „Poezia unui porumbel cu gușă violet” („chiar dacă soarta te ispitește/să visezi la ceva frumos/adu-ți aminte că marile realizări/au pornit de jos” – poezie proprie).
Și uite așa și cu bătrânelul meu, care savura acea carte, pagină cu pagină, așa cum porumbelul meu, își savura porumbița doar din priviri ❤
Sursă imagine:internet
Eboni Heliane 